Heavy Lungs va ofera o experienta punk rock delicioasa pe albumul Caviar, un festin zgomotos, dezlantuit si complet satisfacator pentru fani.
Heavy Lungs, punk-istii din Bristol, sunt din nou aici cu Caviar, o explozie de rock n’ roll de 27 de minute care va sfasie simturile ca un tren de marfa propulsat de voci si chitare strigate. Dar acest album scurt si salbatic nu este doar o gustare, ci un bufet complet care va va face sa va aruncati cu fata în sus, ca si cum tocmai ati fi iesit din groapa, transpirati si înfometati.
Scris în subsoluri de biserici si închiriate la preturi exorbitante, înregistrat live în doar zece zile la Humm Studios, Caviar este cea mai exuberanta serie de melodii ale trupei de pana acum, sunand ca si cum ar încerca sa se elibereze de constrangerile fizice ale vinilului în sine. Dupa cum spune solistul Danny Nedelko, „Acesta este cel mai exuberant album Heavy Lungs existent.” si este evident ca nu blufeaza.
Piesa de deschidere, „Yes Chef”, explodeaza din difuzoare ca un bol de chili lasat prea mult timp în cuptorul cu microunde, doar o mizerie delicioasa si unsuroasa; o melodie care este un omagiu adus atmosfera ospitaliera în care Nedelko si basistul James Minchall s-au întalnit. Este o piesa construita pe haosul apelurilor si raspunsurilor, chitare zdrobitoare si o sectiune ritmica mai stransa decat pantalonii dupa ce termini bolul de chili. De acolo, e timpul pentru o cursa. „Cushion The Blow” loveste hardcore-ul californian printr-un filtru Black Flag, în timp ce piesa care da titlul albumului dezlantuie o fantezie vis-febril cu mese de poker, solo-uri psihedelice si bombastica punk. Este o furie, ca si cum Rounders s-ar fi întalnit cu Casino Royale si amandoi ar fi fost loviti în fata de Jesus Lizard.
Exista însa mai mult decat furie punk îngropata în zgomot. „Into The Fire” vireaza pe teritoriul Nine Inch Nails cu texturi industriale si un ritm doomy, îmbibat de dub. „Self Portrait” ironizeaza melancolia indie suedeza cu o clipire zimtata, cu influente grunge, în timp ce „Ballerina” îsi schimba forma între vals si haos, precum Big Black pe un ocol întortocheat al salii de bal. si nu se lasa. „Get Out” este foc pur, un blitz punk presarat cu ciudatenii theremin si scandari de terasa. „Call It In” este echivalentul sonic al unei caderi nervoase într-o sticla – neobosita, claustrofoba, dar cumva frumoasa în brutalitatea sa.
Chiar si momentul lor de calm, interludiul ambiental „Put Thy Kettle On”, se simte ca o pauza de ceai în timpul unei revolte. Dar apoi se întoarce la lupta cu „Mr. Famous”, o bijuterie garage-pop rudimentara care maraie direct în apusul tabloidului. Se încheie cu „Life’s A Buffet”, un final de toamna întalnind Fugazi care transforma o gluma interna din turneul IDLES într-o mantra punk: „M-am saturat si înca mi-e foame”. E sunetul unei trupe care înca moare de foame, care înca mai danseaza swing si careia înca nu-i pasa ce cred ceilalti.
